Cristian Florin Popescu

Prof. univ. dr., Academia Naţională de Informaţii

Prof. univ. dr. Universitatea „Tibiscus”, Timisoara

Titlul lucrarii: Responsabilitatea comunicării sociale: tendinţe şi provocări în România

Sustinere in sectiunea:

Scurta descriere a lucrarii:

          „În afara drepturilor şi îndatoririlor juridice stipulate în legislaţia în vigoare, mijloacele de informare îşi asumă în faţa cetăţenilor şi a societăţii o responsabilitate morală care trebuie avută în vedere în momentele actuale, când informaţia şi comunicarea au o mare importanţă atât pentru dezvoltarea personalităţii cetăţenilor, cât şi pentru evoluţia societăţii şi a vieţii democratice.

          Exercitarea jurnalismului comportă drepturi şi îndatoriri, libertăţi şi responsabilităţi” [Rezoluţia 1003/1993 a Adunării Parlamentare a Cosniliului Europei cu privire la Etica Jurnalistică].

          Iată cum ar putea fi definită doar una din provocările care se adresează standardelor etice ale comunicării sociale în România, aflată în pragul aderării în UE, în faţa jurnalismului (doar una din ramurile comunicării sociale, dar poate mai importantă decât celelalte, pentru că media reprezintă şi canalele prin care circulă mesajele celorlalţi comunicatori: instituţionali/Relaţii Publice; publicitate), „provocare” ce ar fi de aşteptat să se metamorfozeze în ideal.

          Dacă profesionştii comunicării din lumea dezvoltată (jurnalişti, sociologi, teoreticieni ai presei) percep fenomenele economice în desfăşurare încă din anii '70 ai secolului al XX-lea, prin care au apărut uriaşe corporaţii media, drept o ameninţare la adresa pluralismului exprimării, la adresa exprimării independente faţă de orice grup (de interese) particular; dacă un Ignacio Ramonet (director al săptămânalului Le Monde Diplomatique) consideră că transformarea informaţiei în marfă reprezintă un pericol mortal la adresa funcţionării mecanismelor democraţiei, pur şi simplu, situaţia comunicatorilor sociali din România (în principal media) este şi mai complicată.

          Mai întâi, trecerea către constituirea profesiunii în corp profesional (statutul jurnalistului; internalizarea/punerea în funcţiune cotidiană a principiilor profesional/etice, clarificarea relaţiilor editori/jurnalişti etc.) este departe de a se fi încheiat.

          Apoi, presiunea comercială (greşit înţeleasă, poate,) a condus deja la conturarea unei tendinţe alarmante, credem, către tabloidizare. Fenomen care, manifestându-se pe un teren unde mentalul colectiv este departe de a dispune de toţi anticorpii este, fireşte, contraproductiv.

          Relaţia clară jurnalist – sursă, prezumţia de nevinovăţie încă departe de a se cristaliza, campaniile (exagerat) personalizate etc. conduc la îndeplinirea lacunară/distorsionată a funcţiei de supraveghere şi, prin aceasta, la o insuficientă (calitativ, întâi de toate) informare a cetăţeanului român.

          Întrucât Rezoluţia europeană citată a fost însuşită (adoptată) de către Camera Deputaţilor a Parlamentului României încă din 12 septembrie 1994, vom urmări, în principal, o serie de aserţiuni formulate în acel document, pentru a estima, fie şi aproximativ, în ce măsură acestea au devenit realităţi în funcţionarea instituţională responsabilă  a media din România.