În Europa, în 1983 identitatea corporatistă începea să se impună abia la nivelul concepţiei. Desprinsă din domeniul designului grafic este integrată cu greu în domeniul managementului ca o resursă importantă. Primele mari companii europene care au dezvoltat programe de identitate corporatistă au fost: Bovis, P&O, BOC, Lucas, Renault. În alte domenii, precum cel instituţional, această practică a pătruns cu greu.Astăzi programele de identitate corporatistă s-au diversificat şi fiecare mare companie din domeniul industrial sau al serviciilor listată la bursă are propria identitate. Orice canal TV îşi construieşte propria identitate într-un mod cât mai inventiv şi mai convingător. Identitatea a depăşit chiar sfera comerţului. Companiile de operă, orchestrele, fundaţiile, universităţile, companiile de film, cluburile de fotbal, oraşele, regiunile, ţările chiar au dezvoltat sau dezvoltă programe de identitate. Deşi identitatea corporaţiei a devenit un subiect primordial pentru cei care conduc marile companii, studiile, cercetările în domeniu nu au ajuns la finalitate. Un sondaj realizat de compania de cercetare MORI, în 1992, a demonstrat că preşedinţii celor mai mari corporaţii din Europa încă nu ştiu cum să controleze şi să administreze identitatea firmei.Paradoxul se naşte din faptul că această resursă este acceptată ca fundamentală într-o instituţie, dar este atât de puţin înţeleasă.
O problematică apărută pe parcursul dezvoltării domeniului este lipsa unităţii de identitate concepută pentru interior şi pentru exterior.
În programul de creare şi de susţinere a identităţii corporatiste un rol foarte important îl ocupă comunicarea. Complexitatea rolului pe care îl deţine comunicatorul în procesul de creare, de menţinere, de dezvoltare a identităţii corporatiste este dată de vastitatea şi diversitatea domeniului de aplicaţie.
Un comunicator care nu este capabil să transpună o viziune, un concept, o idee, în convingere, în trăire, în comportament, în stil de viaţă nu poate ajunge la conturarea unei identităţii viabile.