Încă din zorii constituirii statului de drept, declaraţiile de principii în legătură cu drepturile fundamentale ale cetăţeanului – printre acestea, la loc de cinste situându-se libertatea opiniei ↔ libertatea de exprimare – locul/rolul/menirea socială(e) ale uneia din magistralele comunicării sociale – media - au fost patetic şi clar formulate.Reţinem pentru idealismul lor senin, aceste două exemple. Mai întâi. Thomas Jefferson, într-o scrisoare din anul 1787, adresată lui James Madison (autorul Primului Amendament al Constituţiei americane):„Baza guvernului nostru fiind opinia poporului, prima grijă este să facem ca ea să fie corectă. Şi dacă ar trebui să hotărăsc dacă să alegem între un guvern fără ziare şi ziare fără guvern, nu aş ezita nici o clipă să prefer a doua variantă”.
Aceeaşi ordine de idei o construia şi James Madison:
„Nimic nu ar fi mai lipsit de raţiune decât să-i dai poporului puterea şi să-i opreşti informaţia. Un popor care vrea să-şi fie propriul conducător, trebuie să se înarmeze cu puterea pe care ţi-o dă cunoaşterea. Un guvern popular fără o informare populară este prologul unei farse sau tragedii sau poate al ambelor”.
Aşadar, piatra unghiulară a responsabilităţii sociale a comunicării media o reprezintă accesul neîngrădit, prompt şi consistent al tuturor cetăţenilor la informaţia de interes social, idee însuşită şi exprimată clar, apăsat, în toate codurile marilor organizaţii profesionale ale ţărilor dezvoltate, în principal în anii '20 şi '30 ai secolului al XX-lea. Pentru ca anii '70-'80 să marcheze o adevărată avalanşă de asemenea „coduri de bună purtare profesională”, consistente, detaliate.
Aşa-numita doctrină a responsabilităţii sociale a presei avea să fie formulată – tot în SUA – în anul 1947, de către raportorii Comisiei Libertăţii Presei, condusă de Robert Maynard Hutchins, pe atunci, rector al Universităţii din Chicago.
Aceştia (re)definesc libertatea presei în interdependenţă cu responsabilitatea ei socială.
Raportorii încep prin a constata presiunea crescândă a comercialului asupra conţinutului „serios” al mesajului media.
„Pentru a atinge un public record – constată membrii comisiei – presa pune accent pe excepţional în defavoarea reprezentativului, pe senzaţional, în defavoarea a ceea ce este interesant. Numeroase activităţi de o importanţă socială extremă zac sub suprafaţa a ceea ce, în mod obişnuit, numim incidente demne de a fi făcute cunoscute. (...) În cea mai mare parte, informaţiile sunt sortite uitării datorită crimelor în barurile de noapte, a mişcărilor rasiale, a grevelor punctate de violenţe şi a certurilor dintre înalţii funcţionari. Comisia nu protestează că se publică astfel de fapte, ci pentru că presa se ocupă prea mult de ele. Este aşa de obsedată de ele, încât uită să furnizeze cetăţeanului informaţiile şi discuţiile de care el are nevoie pentru a face faţă responsabilităţilor sale în comunitate” [Apud Warren K. Agee et. al., 1989; 581].
Raportorii enunţă în continuare, relaţiile dintre libertate şi responsabilitate.
„Responsabilitatea, ca şi respectarea legilor, nu este o piedică în calea libertăţii. Dimpotrivă, ele pot fi expresia autentică a unei libertăţi pozitive. (...) Presa trebuie să ştie că erorile ei şi pasiunile ei nu mai sunt private, ci au devenit pericole publice. Dacă se înşală, ea înşală opinia publică. (...) Ne găsim aici în faţa unei adevărate dileme: presa trebuie să rămână o activitate liberă şi privată, deci omenească şi vulnerabilă, şi totuşi, ea nu are dreptul să rătăcească. Căci ea îndeplineşte un serviciu public” [Apud Francis Balle, 1990; 222].
Iată cum s-a cristalizat în SUA doctrina responsabilităţii sociale a presei, materializată în ceea ce acum este cunoscut fie sub numele jurnalism civic, fie sub eticheta jurnalism de calitate.
Un alt teoretician american al presei, Stan Le Roy Wilson [1992; 57] sintetizează direcţiile criticilor formulate din perspectiva standardelor responsabilităţii sociale, după cum urmează:

„1) Presa a mânuit puterea ei enormă în propriile scopuri. Proprietarii ei şi-au protejat ideile, mai ales în chestiuni politice şi economice, în defavoarea opiniilor opuse.
2) Presa a fost aservită marilor afaceri şi, uneori, i-a lăsat pe publicitari să controleze politicile editoriale şi conţinutul.
3) Presa s-a opus schimbării sociale.
4) Presa a acordat adesea mai multă atenţie superficialului şi senzaţionalului, iar partea de amuzament a fost adesea lipsită de substanţă.
5) Presa a pus în pericol morala publică.
6) Presa a încălcat dreptul la viaţă privată fără un motiv temeinic.
7) Presa este controlată de o clasă socio-economică, «clasa afaceriştilor», iar accesul noului venit este dificil. De aceea, piaţa liberă şi deschisă a ideilor este în pericol”.

Două aspecte se cer subliniate, pornind de la aceste date iniţiale ale problemei.

Mai întâi, toate aceste tendinţe spre comericalizare, senzaţionalizare, tabloidizare s-au accentuat necontenit, luând proporţii ameţitoare începând cu anii '70, ani ai dereglementării, perioadă în care neoliberalismul începe să-şi pregătească minuţios terenul victoriei finale asupra blocului comunist, dar, mai ales, ani în care globalizarea, mecanismele societăţii informaţionale (postfordiste), liberul flux al informaţiei, asimilat cu liberul flux al mărfurilor/capitalurilor corespunzând deteritorializării centrelor de decizie (economică) – desăvârşesc transformarea informaţiei în marfă şi transformarea emiţătorilor informaţiei (media) în comercianţi al căror scop suprem este obţinerea profitului.
În acest fel, disfuncţiile pe care le semnalau raportorii Comisiei Libertăţii Presei în anii '50 primesc noi denumiri fermecate: infotainment, cotropirea realului de către imaginar, punerea în scenă a informaţiei, retorizarea ei – în accepţiuena lui Gérard Genette – ficţionalizarae informaţiei. Ambalajul (packaging) strălucitor, atrăgător, spectaculos devine – pare-se – ţinta supremă.
Al doilea aspect vizează realitatea media româneşti în evoluţa acestor ultimi 16 ani. Mai întâi, ne-am putea întreba, în ce măsură există conştiinţa acelor înalte principii referitoare la rolul pe care media îl au de asumat şi transpus în realitatea cotidiană, într-un stat de drept?
Nu cumva, într-o foarte mare măsură s-a trecut direct dintr-o extremă (presă atemporală, non-evenimenţială, controlată strict ideologic) în cealaltă extremă (tabloid prea plin de sex, exprimări obscene la cel mai înalt nivel ale „acelora care fac ştirea”, de mondenitate etalată ostentativ-tip nou îmbogăţiţi)? În plus: personalizarea excesivă a comunicării politice, „facerea” ştirii din vorbe şi a „dezbaterii” din atacuri şi contraatacuri verbale, nici măcar suficient de expresive, spun (aproape) tot despre gradul de cultură politică, administrativă, civică, incipientă.
Aceasta este – credem – provocarea supremă la care jurnalismul românesc trebuie să răspundă cu modestie, cu onestitate, cu respect consistent, adevărat, arătat publicurilor, toate acestea, combinate, însemnând responsabilitate.
În măsura în care această responsabilitate este lacunară, funcţiile vitale ale organismului numit media se transformă în disfuncţii: funcţia de informare devine manipulare; funcţia de supraveghere se transformă din adversitatea vigilentă (non-personală) în poliţe personalizate, cu tot ce decurge de aici (toate faptele pe care le enumerăm s-au transformat de multă vreme din excepţie în regulă): încălcarea dreptului la imagine, nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie, desfăşurarea proceselor la televizor, înaintea derulării lor în faţa instanţelor, calomnii, adică acuzaţii fără probe, injurii, adică limbaj imund; funcţia watch-dog acţionează în atari condiţii aleatoriu, deci arbitrar. Nu în ultimul rând: presa-forum al dezbaterii civice, deci al non-partizanatului, devine într-o proprţie îngrijorătoare presă.forum al ciorovăielii, al pamfletului de cuvinte, conform expresiei lui Eugen Lovinescu.
În atari circumstanţe, este destul de greu de crezut că media în România vor accede cu adevărat, în ce are ea pozitiv, la statutul a patra putere. Paradoxal însă, şi ironic totodată, dacă nu chiar grotesc, admiţând că Ignacio Ramonet [2003; 1] nu se înşală, România se sincronizează în această privinţă cu lumea dezvoltată, cu deosebirea că aceasta din urmă, sub presiunea globalizării, s-ar vedea deposedată de aceasta a patra (simbolică) putere, care însă avea – odinioară – capacitatea să schimbe realitatea.
Iată-l pe Ignacio Ramonet.
„Această «a patra putere» era, în definitiv, graţie simţului civic al media şi curajului jurnaliştilor îndrăzneţi, aceea de care dispuneau cetăţenii pentru a critica, a respinge, a contracara în mod democratic decizii ilegale ce puteau fi interesat lacunare, nedrepte şi chiar criminale împotriva unor persoane nevinovate. Era – s-a spus adesea – vocea acelora care nu sunt auziţi.
De 15 ani însă, pe măsură ce globalizarea liberală s-a accelerat, această «a patra putere» a fost golită de conţinut, şi-a pierdut treptat funcţia esenţială de contra-putere. Această evidenţă şocantă se impune examinând îndeaproape funcţionarea globalizării, observând cum şi-a luat avânt un nou tip de capitalism, care nu mai este numai industrial ci, mai ales, financiar, pe scurt, un capitalism al speculei. În această etapă a globalizării asistăm la o înfruntare brutală între piaţă şi stat, între sectorul privat şi serviciile publice, între intim şi colectiv, între egoism şi solidaritate”.
Noul tip de concentrare în câmpul media ar fi acela care – în viziunea lui Ignacio Ramonet – ar aplica lovitura de graţie celei de-a patra puteri. Noile trusturi (News Corps, Viacom, AOL Time Warner, Microsoft, Bertelsmann, Disney, France Télécom ş.a.) conţin toate media clasice, dar şi toate sectoarele aşa numitei culturi de masă. Altă dată autonome, cele trei sfere (media ↔publicitate/marketing/propagandă, adică „retorica persuasiunii” ↔ cultură de masă) sunt acum amestecate. În plus, aceste trusturi acţionând la scară mondială, devin o a patra putere care se adaugă celorlalte trei, „pentru a-i strivi în calitate de putere media pe cetăţeni”.
Provocărilor/presiunilor efectelor perverse ale globalizării, cărora România – oarecum dezarmată, oarecum lipsită de sistemul imunitar – ar trebui să le facă faţă, li se mai adaugă un şoc de adaptare complexă, profundă, anunţat: integrarea în Uniunea Europeană.

Rezoluţia 1003 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, o piatră de încercare. Dacă Directiva 89/5255/1989 a Consiliului Europei – Télévision sans Frontières – reglementând în principal o programare majoritar europeană, regimul publicităţii, protejarea minorilor şi acordarea dreptului la replică – pare mai simplu de implementat în audiovizualul românesc, mai ales datorită racordării Consiliului Naţional al Audiovizualului la prevederile europene în domeniu, Rezoluţia 1215/1993 şi Rezoluţia 1003 cu privire la etica jurnalistică evidenţiază o serie de decalaje, unele dificil de înlăturat.
Cele mai importante aserţiuni pe care le conţine aceste Rezoluţi (adoptate de Parlamentul României la 12 septembrie 1994), care sunt departe de a fi implementate în „mecanismele” funcţionării media din România, sunt acestea:
„Adunarea [Parlamentară a UE] recomandă Consiliului de Miniştri:
- să invite guvernele statelor membre să vegheze ca legile să garanteze organizarea mijloacelor publice de informare, astfel încât să asigure neutralitatea informaţiilor, pluralismul opiniilor; (...)
- să promoveze crearea de asociaţii ale beneficiarilor mijloacelor de informare şi să încurajeze şcolile să creeze un sistem de învăţare a utilizării mijloacelor de informare (Rezoluţia 1215).
„În întreprinderile consacrate informaţiei, trebuie să existe o transparenţă totală în ceea ce priveşte proprietatea şi gestionarea mijloacelor de informare, astfel încât cetăţenii să cunoască explicit identitatea proprietarilor şi nivelul angajării lor economice în mijloacele de informare” (Art. 12, Reoluţia 1003).
„Trebuie întărite garanţiile libertăţii de exprimare a jurnaliştilor care sunt, în ultimă instanţă, cei care transmit informaţia. Pentru aceasta, trebuie găsite nuanţele juridice şi elucidată natura clauzei de conştiinţă şi a secretului profesional, cu referire la sursele confidenţiale, armonizând dispoziţiile naţionale, în vedrea aplicării acestora în cadrul mai larg al spaţiului democratic european” (Art. 14, Rezoluţia 1003).
„Exercitarea jurnalismului nu trebuie să condiţioneze, nici să mediatizeze informaţia devărată sau imparţială, nici opiniile oneste, cu pretenţia de a crea sau a forma opinia publică, având în vedere că legitimitatea sa rezidă în faptul că asigură dreptul fundamental al cetăţenilor la informaţie, în cadrul respectării valorilor democratice. În acest sens, legitimitatea investigaţiei jurnalistice îşi află limitele în veridicitatea şi onestitatea informaţiilor şi opiniilor, fiind incompatibilă cu orice campanie de presă realizată pe baza unor luări apriorice de poziţie, şi pusă în serviciul unor interese particulare” (Art. 21, Rezoluţia 1003).
Este limpede că statutul jurnalistului fiind departe de a fi legiferat în România, relaţiile dintre patroni-editori-jurnalişti sunt interpersonale, nu instituţionale.
În plus: clauza de conştiinţă – în absenţa statutului jurnalistului – nu are cum să fie legiferată. Iar în ceea ce priveşte imposibilitatea hărţuirii unui jurnalist de către organele de anchetă, ne aflăm foarte departe de a o atinge.
Cât priveşte campaniile de presă personalizate, cu toate defecţiunile etice care se răsfrâng asupra discernământului civic-politic al publicului – nerespectarea dreptului la imagine, nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie – toate acestea conducând la binomul pernicios informare tendeţioasă ↔ critică neonestă, sub cupola generoasă a libertăţii de exprimare [= abuz de libertate], ele apar la tot pasul. De aici un element al tabloidizării, înlocuirea dezbaterii cu gâlceava; o falsă, trufaşă percepere a „puterii presei”, în primul rând, de către aceia care o practică.
O primă consecinţă: aşa numita presă de prestigiu sau aşa numitele jurnalism civic/jurnalism de calitate se află într-un stadiu incipient, fiind departe de a forma curentul principal al comunicării media la noi.
Necristalizarea acestor date face ca de fiecare dată, derivele comunicatorilor instituţionali să provoace inevitabil umplerea paginii întâi, respectiv, a timpilor de antenă, deci a spaţiului public, caricaturizând dramatic şi vinovat dreptul constituţional al cetăţenilor de a-şi supraveghea reprezentanţii şi, pe de altă parte, favorizând de-responsabilizarea acestora din urmă.
Din fericire sau din nefericire, toate cele spuse aici, care ar fi putut să pară (prea) intuitive, deci subiective, sunt confirmate de o cercetare sociologică recentă [Valentina Marinescu, 2996].
Autoarea a transmis un chestionar cuprinzând 28 de întrebări, unui eşantion format din 50 de jurnalişti, cei mai mulţi cu funcţii de conducere în instituţiile lor (26 din presa tipărită, 22 din audiovizual, 1 membru CNA, 1 jurnalist din presa on-line, având vârstele între 25 şi 60 de ani, 8 din provincie şi 42 din Bucureşti. 33 aparţinând genului masculin şi 17, genului feminin).
Ce surprinde neplăcut, în marginea stridenţei, în răspunsurile acestor jurnalişti, este, întâi de toate, abundenţa anacolutului, semn pentru noi, al unei gândiri confuze.
Apoi, contrar Rezoluţiei 1003, care cere ca beneficiarii să fie trataţi „în calitatea lor de indivizi, nu de mase” (Art. 16), jurnaliştii intervievaţi îşi descriu publicul (relaţia lor cu beneficiarul), astfel:
„... publicul e foarte rigid, nu-şi schimbă foarte uşor preferinţele”;
„Cred că publicul este un pic instabil. Sau nesincer, nu ştiu”;
„Noi suntem manipulaţi de public, noi facem ceea ce publicul vrea, ceea ce publicul doreşte, altfel n-o să cumpere ziarul, n-o să se uite la televizor. Ceea ce doreşte, aia i se va da”.
Sentimentul apartenenţei la un corp profesional specific este ca şi inexistent:
„Până la urmă, în numele presei vorbesc tot felul de oameni, vorbeşte Clubul Român de Presă care este o asociaţie patronală, strict patronală. (...) Ce spuneam adineauri era că în numele presei, al ziariştilor, vorbeşte Clubul Român de Presă care e o organizaţie patronală, deşi ea pretinde că este cu totul altceva”.
Relaţiile mentale cu binomul reglementare-autoreglementare sunt şi ele inexistente:
„Personal, resping ideea de noua lege a audiovizualului, personal resping orice reglementare care restrânge libertatea de expresie”.
Scara de valori politice este, în cel mai bun caz, confuză:
„Cred că există, e clar că mass media suferă de un proces de dependenţă politică şi nu este baza unor empatii între grupurile de presă sau între ziarişti şi anumite curente de opinie politică, cât mai degrabă a unor rezultate datorate spiritului de proprietate”.
Implicarea civică inexistentă semnifică un vid existenţial dramatic:
„Eu sper să devenim o societate mai europeană, mai pretenţioasă. Nu ştiu dacă să dau exemplul vienez, al Şcolii de la Viena, nu ştiu, vreau să devenim...oamenii să înţeleagă că nu se pot uita la orice tâmpenie la televizor, chiar dacă lucrează în mass media, sau orice tâmpenie la radio sau în presa scrisă, că nu pot consuma orice gunoi, că trebuie să ceară altceva şi trebuie să-l sancţioneze pe ăla care le vinde gunoaie, adică eu le vând gunoaie, pentru că asta cer şi, din păcate, asta este societatea” [Cf. Valentina Marinescu, 2006; 116; 117; 89; 101; 108; 114].
Pentru a încheia, ne vedem obligaţi să constatăm cu destulă tristeţe că drumul către dobândirea a ceea ce Armand Mattelart numeşte „cultură a responsabilităţii” este încă dureros de lung.

Trimiteri bibliografice

Warren K. Agee, Philip H. Ault, Edwin Emery, 1989 – Introduction au Communication de Masse, Bruxelles, Editions Universitaires De Boeck.
Francis Balle, 1990 – Médias et société, 5-ème édition, Paris, Ed. Montchrestien.
Valentina Marinescu, 2006 – Mass-media şi procesul de integrare a României în Uniunea Europeană, Bucureşti, Ed. Cartea Universitară.
Ignacio Ramonet, 2003 – Le cinquième pouvoir in Le Monde Diplomatique, octobre, p. 1; 26.
Stan Le Roy Wilson, 1992 – Mass Media/Mass Culture. An Introduction, Second edition, New York, McGrow-Hill.