Unul dintre cele mai actuale domenii de preocupări ale Relaţiilor Publice este Responsabilitatea Socială a Corporaţiei sau, pe scurt, RSC. „Nou prilej de bârfe şi de ipoteze”, vorba poetului! Mulţi bănuiesc că RSC ar fi o nouă găselniţă a companiilor pentru a-şi face reclamă mascată, ceea ce le-ar aduce două avantaje dintr-o dată: 1) ar beneficia de o publicitate gratuită, din moment ce ea nu intră la capitolul „reclamă” (advertising); 2) publicitatea ar fi mai eficientă, din moment ce autorul discursului publicitar nu mai coincide cu obiectul de referinţă, ca în cazul reclamei („eu spun despre mine că...” este înlocuit cu „alţii spun despre mine că...”). Un sâmbure de adevăr există în această bănuială. Psihologii comunicării ştiu de mult că o comunicare difuză, indirectă şi implicită este mai persuasivă şi mai convingătoare pe termen mediu şi lung decât una focusată, directă şi explicită (altfel spus, calea cea mai sigură de a-i determina pe oameni să facă ceva este să le vorbeşti despre alt-ceva, dar având grijă să nu te abaţi de la scopul comunicării, iar mesajul să fie bine structurat în jurul acestui scop).Alţii, mai puţin „cinici”, îşi închipuie că RSC este rezultatul implicării etice a unor antrepenori inimoşi, filantropi şi altruişti, care îşi pus amprenta asupra politicilor propriilor corporaţii. Cunosc chiar şi PR-işti care cred că politicile de tip RSC au apărut ca urmare a unei „idei geniale” şi care ridică osanale autorului anonim al ideii. De regulă, astfel de oameni sunt ei înşişi nişte „suflete frumoase” (Hegel), dar cad în capcana egocentrismului dintotdeauna: îşi proiectează propriile valori asupra realităţii, pe care o lecturează prin prisma propriului set de valori. Dar egocentriştii sunt condamnaţi la... deziluzii.
Sarcina de a evita deziluziile este uşoară: pur şi simplu, nu-ţi faci iluzii! Dar asta este una dintre cele mai dificile sarcini. În afara unei puteri sufleteşti cu totul speciale mai ai nevoie de un îndelung „ocol cultural”, care să-ţi ofere mijloacele mentale necesare. Datoria noastră, a comunicatorilor profesionişti, este să ne imunizăm la iluziile ideologice. Iar atunci când se poate, să-i ajutăm şi pe alţii să se imunizeze. Iată de ce scriu aceste rânduri.
Primul pas pe care trebuie să-l facem este să depăşim confuziile de la nivelul simţului comun, care au tendinţa să pătrundă în limbajul de specialitate şi chiar în limbajul cercetătorilor. O astfel de confuzie este cea dintre interesul public şi interesul publicului. Primul termen este înlocuit frecvent cu noţiuni care mai de care mai speculative, cum sunt „interes naţional” sau „interes general”. Al doilea este invocat adesea drept criteriu al comunicării etice şi al responsabilităţii sociale.
In lucrarea mea voi arăta care este diferenţa conceptuală dintre cei doi termeni şi voi încerca să demonstrez că doar primul, adică interesul public, poate fi un reper pentru comunicarea etică şi pentru responsabilitatea socială a unei organizaţii. În opinia mea, invocarea ca reper al responsabilităţii sociale a celuilalt interes, „al publicului”, indică o comunicare lipsită de etică. În acest caz, „responsabilitatea socială” nu este decât un pretext pentru publicitate.

11. Plan:
1. Responsabilitatea ca valoare etică
2. Responsabilitatea ca valoare socială
3. „Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice”
4. Relaţiile Publice ca inginerie de legitimare
5. Interesul public ca valoare de legitimare
6. O confuzie derivată: „interesul public” - „interesul publicului”