În măsura în care se consideră resursa umană ca fiind resursa cea mai importantă din organizaţie, motivarea devine cea mai importantă funcţie managerială, iar comunicarea internă (în ambele forme, operaţională şi strategică) devine instrumentul prin care se poate atinge performanţa. Lucrarea explorează posibilităţile şi limitele de aplicare pentru „modele importate” de managementul performanţei, în condiţiile în care cultura naţională în cazul organizaţiilor româneşti, conform studiilor bazate pe teoria lui Hofstede, diferă faţă de organizaţiile din alte spaţii socio-culturale. De asemenea, se propun soluţii de adaptare a comunicării interne la caracteristicile culturii naţionale, atât la nivel interpersonal cât şi intergrupal, în vederea îmbunătăţirii performanţei în organizaţii.