O situaţie de criză generează adeseori adevărate desfuncţii în activitatea unei organizaţii. Mai mult decât atât, capitalul de încredere dintre organizaţie şi public poate fi grav afectat dacă situaţia nu este gestionată corect din punct de vedere al comunicării. În lunile martie-aprilie ale anului 2005, Biserica Romano-Catolică s-a confruntat cu o situaţie de criză cauzată de înrăutăţirea stării de sănătate a papei Ioan Paul al II-lea, urmată de moartea acestuia. Este o criză cauzată de un factor intern, imediat. Ca derulare în timp, este o criză bruscă, desfăşurată pe o perioadă relativ scurtă, stingându-se după alegerea noului papă. Este profundă, la nivel operaţional afectând activitatea instituţiei papale, suveranul nemaiputând îndeplini activităţile care îi revin, nemaiputându-şi asuma vizitele binecunoscute şi participarea la slujbele oficiate la Vatican; la nivel strategic se manifestă prin reorientarea planurilor Vaticanului către funeralii şi alegerea unui papă nou; iar la nivel identitar, se poate vorbi de o criză întrucât timp de 26 de ani Biserica Romano-Catolică şi-a construit o imagine benefică în întreaga lume, prin reprezentantul său, Ioan Paul al II-lea, personalitate militantă pentru pace şi deschidere ecumenică. Actorii implicaţi în această criză sunt: publicul intern reprezentat de clericii Bisericii Romano-Catolice, personalul statului Vatican, publicurile externe, reprezentate de credincioşii catolici de pretutindeni, Bisericile de alte confesiuni, statele în relaţia lor cu statul Vatican, mass-media. Lucrarea va urmări să determine cum a gestionat Vaticanul această situaţie din punct de vedere al comunicării cu presa ca actor implicat, dar şi ca mijlocitor al mesajelor către celelalte publicuri implicate.