Cornita Georgeta

Titlul susţinerii: "Semnificatie si sens in comunicarea nonverbala. Mimica"

 

    Instituţie reprezentată: 

    Reprezentanţi: Corniţă Georgeta

    Profesie / Titlu universitar: Profesor Doctor

 

   Sectiune: Comunicare şi societate

    Ziua sustinerii: Vineri 13 mai

 

    Rezumat:

Lucrarea de faţã se circumscrie ideii de completare a datelor culturii comunicaţionale printr-o semioticã a semnificãrii comunicãrii nonverbale, considerate de noile teorii ca una dintre formele care susţin cel mai plauzibil ideea de organicitate într-o abordare sistemicã a comunicãrii umane. 

     Fiind vorba de un domeniu deosebit de complex, care va fi abordat în etape, au fost alese pentru început trei dintre componentele comunicãrii nonverbale: mimica, contactul vizual şi paralimbajul, vãzute nu numai ca acţionând la acelaşi etaj fizic uman, ci şi ca elemente ce se intersecteazã atât în plan fiziologic cât şi în cel semiotic-comunicaţional. Discuţia se poartã în jurul semnificaţiilor pe care le primeşte sau le poate primi codul mimic, paralimbajul şi contactul vizual pentru comunicatorii români, pornindu-se de la conceptul de structurã semanticã, cu deschideri de naturã pragmaticã, stilisticã şi general comunicaţionalã. Câmpul semiotic este considerat ca un câmp al semnificaţiilor contextuale, deschizând calea spre exploatarea lingvisticã şi stilisticã a textului creat prin actul comunicaţional, ca act de limbaj la care se adaugã metalimbajul pentru celelalte componente ale actului de comunicare. Este vorba de o metacomunicare ce se produce în procesul de interacţiune dintre emiţãtor şi receptor, urmãritã la nivelul comunicãrii nonverbale, în speţã, al mimicii, contactului vizual şi al paralimbajului.  

     Având în vedere comunicarea faţã-în-faţã, în varianta sa „naturalã”, dar şi în cea ficţionalã, au fost introduşi termenii de semnificare dinamicã, determinatã în context „natural”, şi cel de semnificare mediatã, pentru comunicarea ficţionalã. În primul caz este vorba de o semnificare „în fapt”, realizatã de interlocutori în procesul real de comunicare şi semnificare, verbalizatã sau receptatã ca stimul, semnal sau semn, în accepţiunea de funcţii-semn. În al doilea caz este vorba de o semnificare dedusã, refãcutã de martorul comunicãrii sau de lector, dupã interpretarea noii funcţii-semn considerate ca efect observat la destinatar plus reacţia sa de rãspuns.  

Cazurile de semnificare mediatã vor fi folosite cu precãdere pentru a susţine posibilitãţile de semnificare pe care le poate obţine oricare dintre componentele codurilor amintite în contexte comunicaţionale determinate.  

     Se disting, astfel, cele douã perspective de abordare a semnificaţiilor şi a sensurilor contextuale: ca semnificaţii posibile, pe baza capacitãţii de verbalizare a oricãrui proces comunicaţional, în limitele unui inventar lexical existent într-o limbã datã, şi ca semnificare efectiv realizatã în contexte înregistrate sau preelaborate.  

Analizele de mai sus sunt suntinute empiric de o largã bazã de date incluzand atribute psihice, fizice, sintagme obiective şi afective ale mimicii